Micile făpturi ale zeilor

Pe urmele roiului
Uneori, cand colonia devine prea numeroasa (si mai sunt si alte cauze, cunoscute sau doar banuite), o matca isi formeaza propriul ei alai si pleaca in cautarea unui alt salas: e fenomenul botezat roit. Este un moment critic: roiul, adesea aciuat intr-un copac inalt, trebuie prins si „cazat” intr-un stup, altminteri va pleca nu se stie unde, irosind munca apicultorului care le-a crescut pe fugare. Pentru a captura roiul, trebuie intotdeauna prinsa intai matca, pe care toate celelalte albine o vor urma.

Ca pe vremuri
Desi „albinaritul“ modern foloseste stupi paralelipipedici cu rame mobile, mai exista, chiar in Europa, apicultori care isi cresc albinele in stiubeie cu forme stravechi. Acest tip de adapost pentru albine a fost folosit pana pe la jumatatea secolului XX si ne-au mai ramas si azi cateva „relicte“. In regiunea Cevennes, din Franta, stiubeie scobite in trunchiuri de castan si acoperite cu placi de ardezie alcatuiesc o „prisaca“ traditionala, asezata intr-o padure de castani.

• Pământul se încălzește în cel mai rapid ritm din istoria măsurătorilor
• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori

Cazuta la datorie
Albinele au si ele dusmanii lor naturali, paraziti sau pradatori. In zborurile lor din floare in floare, pot avea nesansa de a nimeri intre falcile unui paianjen (foto). Exista si specii de viespi cu care albinele se afla in razboi, dupa cum exista pasari specializate in a se hrani cu albine, cum e prigoria (numita si albinarel), una dintre cele mai frumoase zburatoare de la noi, indragita de toata lumea, cu exceptia apicultorilor.

S-a spus de atatea ori…
…ca fagurii sunt o minune a tehnicii, incat expresia s-a banalizat in ultimul hal. Si totusi, felul in care albinele modeleaza ceara (produsa de glande abdominale) construind celule hexagonale – cel mai eficient mod de a umple spatiul disponibil – nu poate fi banal (oare poate fi perfectiunea banala?). Ceara a fost, alaturi de miere, un „produs de succes“ timp de secole. Chiar daca azi lumanarile sunt facute din alte substante, ceara de albine a ramas un produs important – de uz farmaceutic si cosmetic in special.

Otravire in masa
Desi albinele au multi dusmani naturali, daunele produse de acestia nu se compara cu ceea ce le face omul. Folosirea pesticidelor in livezi si campuri cultivate provoaca moartea a milioane de albine, cu consecinte dramatice. Franta, de pilda, a pierdut, in doar 10 ani (1994-2004), 15.000 de apicultori: oamenii au renuntat la o indeletnicire din care, in locul mierii, se alegeau cu pumni intregi de albine moarte.

Mancaruri si supermancaruri
Polenul este o aglomerare de granule microscopice, care contin celulele reproducatoare masculine ale plantelor cu flori. E un concentrat de substante nutritive cu care albinele hranesc puietul destinat sa se transforme in lucratoare si trantori. In schimb, larvele ce urmeaza sa devina regine cresc in celule speciale, mai mari (numite botci) si beneficiaza de un tratament preferential (foto dreapta): sunt indopate, pe toata perioada dezvoltarii lor, cu laptisor de matca, inca si mai nutritiv, un fel de superhrana datorita careia larva isi sporeste greutatea de 1.800 de ori in numai cinci zile.

Mama e numai una
Matca (numarul 34 „pe tricou“) depune oua, inconjurata de suita sa. Matca e mama intregii colonii, singura femela fertila, care are de facut o singura treaba, importanta, ce-i drept: sa depuna oua. Lucratoarele, care fac toate celelalte treburi din stup, sunt femele sterile, provenite din larve hranite cu polen (cu exceptia primelor 3 zile de viata, când primesc laptisor de matca), in vreme ce regina provine dintr-o larva hranita numai cu laptisor de matca. Atunci cand apar concomitent mai multe matci tinere, acestea se lupta intre ele pana cand, la fel ca in Nemuritorul, ramane una singura.

Foto: Eric Tourneret/Lightmediation

Despre albine se ştiu multe şi s-a scris enorm. Nici o insectă nu a fost mai mult studiată decât ele; şi când spunem studiat, nu ne gândim doar la entomologia modernă, căci cunoaşterea, priceperea în materie de albinărit, din urmă cu secole, tot din studiu veneau, dintr-o neîncetată şi atentă observare a vieţii stupului. „Stilul de viaţă ” al albinelor a inspirat, încă din vremuri vechi, interpretări simbolice, mituri şi legende, poveşti, poezii şi fabule, meditaţii filozofice, steme şi blazoane, comparaţii şi metafore. Din pricina obiceiului profund uman de a judeca totul prin prisma viziunii omeneşti asupra vieţii, descrierea vieţii albinelor a suferit adesea de antropomorfism. Deşi azi credem că totul ţine de un instinct ajuns într-un stadiu avansat, rafinat prin evoluţie, purtările albinelor ne fascinează atât de mult, încât nu încetăm de a le înzestra cu o aură spirituală.

Mai presus de orice, albina a inspirat dragoste. O mică făptură aleasă, dăruită cu însuşiri deosebite şi iubită deopotrivă de zei şi de oameni – aşa e văzută albina. Ceea ce putea să facă ea era atât de uimitor, încât nu putea ţine decât de miracol, nu putea fi decât efectul unui suflu divin.

Mierea şi ceara se plămădeau tainic, în scorburi şi, mai târziu, în ştiubeie în care privirea omului nu putea pătrunde cu uşurinţă, aşadar tot ceea ce se petrecea acolo ţinea de o alchimie misterioasă, de nişte prefaceri secrete în urma cărora, din flori (frumoase, dar pe care omul nu le-ar fi putut mânca) se năştea mierea şi se întocmeau, cu un meşteşug ascuns, fagurii, fără seamăn în desăvârşirea lor.
Într-o vreme când hrana dulce era prea rară (căci în urmă cu câteva mii de ani nici fructele – mai toate sălbatice – nu erau cine ştie ce dulci), întâlnirea cu mierea trebuie să fi fost o revelaţie, iar consumarea ei, o experienţă rară şi preţioasă. Uimitoare trebuie să le fi părut oamenilor din vechime înfăptuirile acestei mici fiinţe. Mierea nu era doar hrănitoare şi minunată la gust, ci avea virtuţi terapeutice şi magice, iar lumina lumânărilor de ceară alunga întunericul din locuinţele primitive. Cum să nu fi iubit oamenii albinele?

Pe aici, pe la noi, unde oamenii cresc albine de sute, dacă nu cumva de mii de ani, universul mitologic e plin de poveşti despre micuţele vieţuitoare. Albina e curată, cea mai curată dintre „gujulii” (ce cuvânt frumos! înseamnă gâze, insecte, gângănii); e fertilă, dar în chip cast (în Bucovina, o credinţă populară afirmă că albinele „îşi strâng sămânţa de pe pârâu”, căci reproducerea sexuată a micilor insecte încă nu era cunoscută), şi mai cu seamă, e harnică, drept care a rămas, până în ziua de azi, un simbol, însăşi întruchiparea Hărniciei.

După cum se vede, cu toate că am strâns atâta informaţie ştiinţifică despre albine, prin strădania unor cercetători reputaţi, continuăm să le vedem prin prisma moralei noastre. Dar, la urma urmei, dacă o făptură curată şi harnică nu merită iubirea noastră, atunci cine s-o merite?

Cele patru vârste, cele trei caste

Asemenea tuturor insectelor numite holometabole (cu metamorfoză completă), albinele trec, în viaţă, prin patru stadii distincte: ou (depus de matcă după împerechere), larvă (pe care lucrătoarele-dădace o hrănesc zdravăn), pupă (trecerea de la larvă la pupă are loc în celule astupate cu ceară, „căpăcite”, în limbajul apicultorilor – foto), şi în fine adult, mascul sau femelă.

În stup domneşte o strictă împărţire pe caste. Există o regină (sau matcă), albine lucrătoare (femele sterile) şi trântori care… se vede bine, după nume, ce rost au. Bine, asta e o glumă maliţioasă, trântorii au şi ei un rost; de fapt, la fel ca regina, sunt scutiţi de alte munci pentru a se dedica „muncii” de reproducere. Ei sunt „bărbaţii casei”, masculi care se împerechează cu matca pentru a produce viitoarele generaţii de lucrătoare şi mătci. Ei înşişi, trântorii, ies din ouă nefecundate, depuse de regină.

Matca (cea cu numărul 29 „pe tricou”, în fotografia de mai jos) e mama întregii colonii, singura femelă fertilă, care are de făcut doar o treabă, importantă, ce-i drept: să depună ouă. Lucrătoarele, care fac toate celelalte treburi din stup, sunt femele sterile, provenite din larve hrănite cu polen, în vreme ce regina provine dintr-o larvă hrănită cu lăptişor de matcă. Polenul este o aglomerare de granule microscopice, care conţin celulele reproducătoare masculine ale plantelor cu flori. E un concentrat de substanţe nutritive, cu care albinele hrănesc puietul destinat să se transforme în lucrătoare şi trântori.
În schimb, larvele ce urmează a deveni regine cresc în celule speciale, mai mari (numite botci) şi beneficiază de un tratament preferenţial: sunt îndopate cu lăptişor de matcă, încă şi mai nutritiv, un fel de super-hrană, datorită căreia larva îşi sporeşte greutatea de 1800 de ori în numai cinci zile.

Când apar concomitent mai multe mătci tinere, acestea se luptă între ele, până când (ca în Nemuritorul!) rămâne doar una singură.

Uneori, când colonia devine prea numeroasă (şi mai sunt şi alte cauze, cunoscute sau doar bănuite), o matcă îşi formează propriul ei alai şi pleacă în căutarea unui alt sălaş: e fenomenul numit roit. E un moment critic: roiul, adesea aciuat într-un copac înalt, trebuie prins şi „cazat’ într-un stup, altminteri va pleca cine ştie unde, irosind munca apicultorului care le-a crescut pe fugare. Pentru a prinde roiul, trebuie întotdeauna prinsă întâi matca, pe care toate celelalte albine o vor urma.

Fabrica din stup

S-a spus de atâtea ori că fagurii sunt o minune a tehnicii, încât expresia s-a banalizat în ultimul hal. Şi totuşi, felul în care albinele modelează ceara (produsă de glande abdominale specializate), construind celule hexagonale – cel mai eficient mod de a umple spaţiul disponibil – nu poate fi banal. (Oare perfecţiunea poate fi banală?)

Ceara a fost, alături de miere, un „produs de succes” timp de multe secole. Chiar dacă azi lumânările sunt făcute din alte substanţe, ceara de albine a rămas un produs important, de uz farmaceutic şi cosmetic, în special.

Ameninţate!

Albinele au şi ele duşmanii lor naturali, paraziţi sau prădători. În zborurile lor din floare în floare pot avea neşansa de a nimeri în fălcile unui păianjen (foto). Există şi specii de viespi cu care albinele sunt în război, după cum există şi păsări specializate în a se hrăni cu albine, cum e prigoria (numită şi albinărel), una dintre cele mai frumoase păsări de la noi, îndrăgită de toată lumea, în afară de apicultori. Dar asta e nimic faţă de ceea ce le fac oamenii.

Albinele din ziua de azi trăiesc vremuri grele: din cauze încă insuficient cunoscute, mor în masă. Fenomenul este investigat de numeroase institute de cercetări din întrega lume; conştienţi de pericolul care ne pândeşte dacă ar dispărea albinele care ne polenizează plantele – agricultura, sursa noastră de hrană, ar fi extrem de grav afectată – oamenii de ştiinţă încearcă să afle ce anume provoacă această decimare a coloniilor.

Au fost propuse diverse explicaţii: o combinaţie între un parazit şi un virus, extinderea comunicaţiilor wireless, ale căror semnale interferează cu sistemele de comunicare şi orientare ale albinelor şi, evident, otrăvirea în masă datorată pesticidelor. Cauza precisă nu a fost încă elucidată; e posibil să fie vorba despre un fenomen mai complex, un cumul de factori nocivi. Iar în acest timp, albinele continuă să se împuţineze. Descurajaţi de această stingere treptată, dar vizibilă şi dramatică, a speciei, crescătorii de albine dispar şi ei. Franţa, de pildă, a pierdut, în doar 10 ani (1994 – 2004), 15.000 de apicultori: oamenii au renunţat la o îndeletnicire în care, în locul mierii, se alegeau doar cu pumni întregi de albine moarte.

Problema este că nu prea ne permitem să le pierdem: albinele sunt o forţă vitală a planetei.

„Dacă albinele ar dispărea, nici omul n-ar mai avea decât câţiva ani de trăit.” Afirmaţia este atribuită lui Albert Einstein şi, cu toate că pare greu de crezut, lucrul e foarte posibil: albinele au un rol vital în polenizarea (deci în reproducerea) a mii de specii de plante. De 50 de milioane de ani, de când au apărut pe Pământ, albinele – la început doar cele sălbatice, apoi şi cele crescute de om – au contribuit enorm la evoluţia regnului vegetal, aşa cum îl cunoaştem azi. Fără ele, lumea noastră ar fi tragic de „altfel”.

Surse foto: Hepta, AFP